Prea mulți nași în țara asta

Toaletele, bombe biologice cu WC-uri din metal. „Oare ministrul transporturilor, care rânjește satisfăcut când apare la televizor și plutește scuipându-ne în cap,… oare Rus, sau cum îi zice, a mers vreodată cu trenul prin România?!…”

Năduful amicului meu mi-a amintit câtă dreptate a avut A. Năstase, când vorbea, acum multă vreme, despre două Românii. Una era a lui și a celor din gașca lui, care doar trec dintr-un partid la altul și stau în frunte de 25 de ani, doar ca să-și umple buzunarele.

Cealaltă Românie este a oamenilor normali care au unul-două joburi sau care trag ca vitele în jug ca să-și facă un business. Există și cealaltă categorie: a celor care s-au mutat din țară ca să le dea de mâncare copiilor. Românii de la cozile umilinței din noiembrie…

În această relație dintre cele două Românii, abuzatul a fost tot timpul cetățeanul, prostul, plătitorul. Într-o campanie de imagine fără precedent, guvernul a sufocat cu controale toți agenții economici mici, iar asaltul a continuat pe bacșișuri, profesii liberale, practic tot ce respiră în țară.

„Toată lumea să-și plătească taxele”, zice de fiecare dată premierul României, când își justifică descinderile inspectorilor ANAF proaspăt îmbrăcați și cu mașini vopsite.

Expresiile care conțin cuvântul „putere” în ce privește politicul („sunt la putere”/„ciocul mic, că noi suntem acum la putere”/ „am preluat puterea”) au, în limba română, o încărcătură semantică traumatizantă: înseamnă jaf la drumul mare, suprataxare, sfidare, spagă, corupție, instituții care abuzează, politicieni care te scuipă în ochi.

În această relație abuzivă, România lor, a celor „aflați la putere” cheltuiește banii de la buget cu cea mai mare iresponsabilitate. Angajează funcționari publici multi-tasking care zac unii peste alții prin birouri și reușesc să facă două lucruri odată – mută un dosar de pe o masă pe alta și uită în același timp la televizor. Primarii cumpără flori și salcâmi japonezi de la firme de partid cu adaosuri amețitoare. Fac grădini Versailles și parcuri de joacă în comune fără curent, mimează construcția de autostrăzi cu cel mai mare preț din Europa, aruncă milioane de Euro pe studii de fezabilitate și prefezabilitate pentru proiecte care care nu sunt niciodată executate. Sau – cum s-a întâmplat zilele trecute – alocă zeci de milioane de euro unor companii de stat care adună doar gaură în buzunarele noastre.

Dacă Guvernul ar vrea să arate cât de onest este în demersul său de a aduna taxele, ar trebui să ne arate și cum se cheltuiește fiecare centimă, în modul cel mai transparent. Acesta este, cu adevărat, punctul zero al începerii oricărei reforme fiscale și al unei construcții pe termen lung, fundamentată pe încredere: statul în cetățean că își plătește fiecare taxă și cetățeanul în stat că nu îi va fura banii.

Într-o țară cu informaticieni de top care fac legea în Silicon Valley, un sistem informatic de transparentizare a cheltuielilor publice ar fi floare la ureche. Sunt mii de tineri care ar putea oricând să compună un program pentru instituțiile publice, în care să fie trecute absolut toate cheltuielile și la care să avem acces, ne-ar ajuta să găsim aberațiile pe banii noștri. La fel de bine, poate nu ar strica și un program în care să fie trecute absolut toate instituțiile cu absolut toți angajații pe care îi au, pe funcții și joburi.

Sunt multe astfel de aplicații sau programe, iar una funcționează la trei pași de România, în Slovenia. Se numește Supervizor. Cu ajutorul unui astfel de program, am afla exact câți controlori are CFR-ul, câți bani aruncă pe întreținerea trenurilor absolut jegoase, cine încasează banii, dar și cât plătește pe un bec primăria Pașcani.

Cetățeanul ar deveni supervizorul clasei politice și administrației, iar relația dintre cele două Românii s-ar mai echilibra.